Tartrul și boala parodontală la câini: de ce respirația urât mirositoare nu e normală

Gura unui câine sănătos nu miroase urât. Mirosul acela specific, ușor dulceag și înțepător, pe care îl simți când animalul cască lângă tine, nu vine de la mâncare și nu este o caracteristică de specie. Vine de la bacterii care descompun țesut, sub gingie, într-un loc pe care nu îl vezi.

Iar problema nu este rară. Până la 80% dintre câini au un grad de boală parodontală până la vârsta de doi ani, iar la pisici cifra este în jur de 70%. Este cea mai frecventă afecțiune din medicina veterinară și, în același timp, cea mai constant amânată.

De unde vine mirosul

Halena, cum îi spunem, este produsul metabolic al bacteriilor anaerobe care trăiesc în șanțul dintre dinte și gingie. Acestea produc compuși sulfurați volatili, aceiași care dau mirosul de ou stricat.

Mirosul apare atunci când populația bacteriană din șanțul gingival a crescut suficient, ceea ce înseamnă că procesul a început de mult. Nu este primul semn al bolii, este primul semn pe care îl observă proprietarul.

Există și situații în care mirosul are alte cauze, iar acestea trebuie excluse: o tumoră orală, un corp străin înfipt între dinți sau în cerul gurii, un abces, insuficiența renală avansată, care dă un miros distinct, sau probleme digestive. Dar în marea majoritate a cazurilor, răspunsul este în gură și este parodontal.

De la placă la tartru în două zile

Procesul este surprinzător de rapid.

Pe suprafața curată a dintelui se depune constant un biofilm moale, format din bacterii, salivă și resturi celulare. Este placa bacteriană, invizibilă cu ochiul liber și ușor de îndepărtat mecanic. Dacă rămâne pe loc mai mult de aproximativ două zile, mineralele din salivă o mineralizează și se transformă în tartru, adică în calculus dentar.

Din acest moment lucrurile se schimbă. Tartrul este dur, aderent și nu se mai poate îndepărta prin periaj. Suprafața lui rugoasă oferă un adăpost perfect pentru noi bacterii, care depun placă mai repede decât pe smalțul neted. Procesul se autoîntreține.

Tartrul în sine nu este boala, ci este un depozit mineral care adăpostește și favorizează boala. Un câine poate avea tartru vizibil impresionant și gingii relativ sănătoase, iar altul poate avea dinți aparent curați și pungi parodontale adânci.

Gingivită sau parodontită

Gingivita este inflamația gingiei, fără pierdere de atașament. Gingia este roșie la margine, uneori sângerează la periaj sau la atingere, dar structurile care țin dintele în os sunt intacte. Gingivita este complet reversibilă. Îndepărtezi placa și gingia revine la starea sănătoasă, fără urme.

Parodontita este etapa următoare și presupune distrugerea aparatului de susținere a dintelui: ligamentul parodontal și osul alveolar. Aici pierderea este definitivă. Osul care s-a resorbit nu se reface, iar tratamentul urmărește oprirea procesului, nu refacerea lui.

Toată miza intervenției timpurii este să prinzi animalul în prima etapă. Iar prima etapă nu doare, nu miroase încă și nu se vede aproape deloc, ceea ce explică de ce cei mai mulți câini ajung la prima consultație dentară în a doua.

Cele patru stadii

Clasificarea folosită în practică are patru trepte, iar tratamentul diferă substanțial de la una la alta.

În stadiul unu există doar gingivită, fără pierdere de atașament. Se rezolvă cu detartraj, periaj profesional și îngrijire acasă.

În stadiul doi, pierderea de atașament este sub 25%. Se adaugă tratament local al pungilor parodontale.

În stadiul trei, pierderea este între 25 și 50%. Aici se pune problema chirurgiei parodontale, iar decizia depinde în bună măsură de un lucru foarte important: dacă proprietarul se angajează la periaj zilnic după intervenție. Fără asta, salvarea dintelui nu are sens, pentru că procesul reia în câteva luni.

În stadiul patru, pierderea depășește 50%. De regulă se ajunge la extracție, iar prognosticul pentru dintele respectiv este rezervat.

Recomandarea din ghiduri este ca prima evaluare dentară completă, sub anestezie, să se facă până la vârsta de un an la pisici și la câinii de talie mică și medie, și până la doi ani la rasele mari. Nu pentru că ar fi ceva de reparat la un an, ci pentru a stabili un punct de referință și pentru a interveni înainte de trecerea în parodontită.

De ce rasele mici plătesc mai scump

Câinii de talie mică și rasele toy sunt vizibil mai afectați. Un Yorkshire are aceiași 42 de dinți ca un Ciobănesc German, dar îi are într-un maxilar de câteva ori mai mic. Dinții sunt înghesuiți, uneori rotiți, uneori suprapuși, iar spațiile dintre ei sunt greu de curățat prin mecanismele naturale. Se adaugă persistența dinților de lapte, frecventă la aceste rase, care creează spații suplimentare de retenție. Raportul dintre dimensiunea rădăcinii și grosimea osului mandibular este și el în defavoarea lor, motiv pentru care la câinii mici cu parodontită avansată există un risc real de fractură mandibulară.

Alți factori de risc sunt imunosupresia, alimentația deficitară și, la unele animale, pur și simplu o compoziție a salivei care favorizează mineralizarea rapidă a plăcii.

Ce se vede și ce nu se vede fără radiografie

Aceasta este partea pe care majoritatea proprietarilor nu o știu și care schimbă complet ce înseamnă un detartraj făcut corect.

Aproximativ două treimi din dinte se află sub linia gingiei. Inspecția vizuală, oricât de atentă, arată doar coroana. Un studiu citat în ghidurile de stomatologie veterinară a constatat că 28% dintre dinții care arătau perfect normali la câini aveau, radiografic, modificări cu importanță clinică. La pisici, procentul a fost de 42%.

Cu alte cuvinte, fără radiografie dentară, la aproape unul din trei dinți aparent sănătoși se ratează ceva: o rădăcină retenționată, o resorbție, o pierdere de os invizibilă de deasupra, un abces periapical.

O intervenție dentară completă presupune, prin urmare, mai mult decât îndepărtarea tartrului vizibil. Presupune sondarea fiecărui dinte pentru măsurarea pungilor parodontale, radiografii dentare, curățare sub linia gingiei, unde stă de fapt problema, și lustruire finală, care netezește microzgârieturile lăsate de aparat și întârzie redepunerea plăcii.

De ce este nevoie de anestezie

Întrebarea apare la fiecare discuție și este perfect legitimă, iar răspunsul are trei părți.

Prima ține de ce trebuie făcut: curățarea care contează este cea de sub gingie, în pungile parodontale. Este dureroasă și necesită imobilitate absolută. Niciun animal conștient nu o permite.

A doua ține de siguranță. Aparatul cu ultrasunete produce un aerosol încărcat cu bacterii. Fără sonda de intubație care protejează căile respiratorii, riscul de aspirație este real, iar pneumonia prin aspirație la un animal vârstnic poate fi o complicație serioasă.

A treia ține de ce nu se poate face altfel: radiografiile dentare și sondarea corectă presupun un animal complet nemișcat.

Ghidurile de specialitate sunt explicite în privința așa-numitului detartraj fără anestezie și îl consideră nepotrivit, din cauza stresului pentru pacient, a riscului de traumatism și de aspirație și a imposibilității de a pune un diagnostic. Rezultatul unei astfel de proceduri este o coroană care arată curat și o boală parodontală neatinsă dedesubt, plus impresia, la proprietar, că problema s-a rezolvat. Este singura variantă în care un dinte arată mai bine și pacientul stă mai prost.

Cât despre riscul anestezic, el este real, dar mult mai mic decât își imaginează majoritatea oamenilor, la un animal evaluat corect înainte. Analizele preanestezice, examenul clinic, alegerea protocolului în funcție de vârstă și de afecțiunile existente și monitorizarea pe durata procedurii sunt exact motivele pentru care discuția despre un detartraj începe cu o consultație.

Ce poți face acasă

Periajul zilnic este singura metodă cu adevărat eficientă, iar „zilnic” nu este o exagerare. Placa se mineralizează în aproximativ două zile, deci un periaj de două ori pe săptămână ratează exact fereastra în care ar conta.

Se folosește o periuță pentru animale sau o periuță moale de copii și pastă veterinară. Pasta de dinți pentru oameni nu se folosește, pentru că nu se clătește și conține fluor și, uneori, xilitol, care este toxic pentru câini.

Introducerea se face treptat, în câteva săptămâni: întâi obișnuirea cu atingerea botului, apoi cu degetul pe gingie, apoi cu pasta pe deget, abia apoi cu periuța, început cu doi sau trei dinți și extins. La un cățel, procesul durează câteva zile. La un câine adult care nu a mai avut niciodată mâna cuiva în gură, poate dura o lună. Merită, pentru că alternativa este o intervenție sub anestezie la fiecare unu sau doi ani.

Pentru situațiile în care periajul chiar nu este posibil există alternative parțiale: hrană uscată cu structură special concepută pentru efect mecanic, gustări dentare, geluri și soluții pentru apa de băut. Criteriul de alegere este lista Veterinary Oral Health Council, un organism care acordă sigiliu doar produselor testate și dovedite că reduc placa sau tartrul. Toate acestea reduc ritmul depunerii, dar niciunul nu înlocuiește periajul.

Un cuvânt despre oasele de ros, pentru că este o discuție frecventă. Obiectele foarte dure, oasele naturale, coarnele de cerb, copitele, produc fracturi dentare, în special ale premolarului patru superior. Regula practică folosită în stomatologia veterinară este că, dacă nu poți face o urmă cu unghia în obiect și nu se îndoaie, este prea dur pentru dinții unui câine.